Cu nostalgia celor patru ani de liceu şi celor doispreze ani petrecute la Liceul de Artă "Ionel Perlea", pot spune că am terminat şcoala. Mă aşteptam să mă simt special într-un fel sau altul, însă există doar sentimentul acesta de nostalgie. Trebuie să merg mai departe.
Eu nu realizez că am terminat liceul şi că nu o să mă mai duc în clasa aceea şi că nu o să mă mai aşez în prima bancă. Sunt sigură că adevărata durere o să vină după BAC. Atunci chiar o să realizez că nu o să ne mai vedem şi că nu o să mai avem nimic în comun. Până atunci avem nişte pregătiri foarte minunate şi competenţe şi BAC-ul şi... Pfff.
Stau de mai bine de zece minute şi mă uit la ecran şi mă gândesc ce să mai scriu. Poate nu vreau să caut în mine cuvinte ce ştiu că o să mă doară. Refuz să spun ca este un sfârşit. Nu are cum. Nu are cum să se sfârşească ceva atât de frumos, deoarece o să ne cunoaştem toată viaţa şi o să ne amintim de fiecare dată de aceşti ani. Deci nu are un sfârşit. O să mergem mai departe şi o să ne salutăm pe stradă şi o să le spunem copiilor noştri: "Mi-a fost coleg de liceu. Ce frumoşi ani au fost, mamă"
Mă aşteptam să plâng şi mai mult decât am făcut-o. Dar nu e prea târziu. Urmează banchetul. Lucrul cel mai emoţionant a fost atunci când mi-am văzut mama şi diriginta plângând. Toată lumea plângea ori că le-au crescut copilul ori că se despart. Dar nu e o despărţire! Ne aşteaptă cluburile din Bucureşti!
Vreau să le mulţumesc din adâncul sufletului meu profesorilor. În ultimile luni am realizat ce au făcut din noi şi cât au contat pentru noi. Am avut nişte profesori excepţionali care au reuşit să îşi atingă scopul: acela de a contribui în pregătirea noastră în viaţă. O să le fiu veşnic recunoscătoare.
Iar voi, colegii mei, pe data viitoare!
Ca să mă folosesc de acest clişeu minunat:
La revedere, liceu. Să ne vedem în curând!
poză:www.deviantart.com
