În sfârşit mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să mă apuc de acest post. Mi-a luat zece zile ca să decid dacă îl scriu sau nu.
Întâi să introduc trupa Les elephants bizarres, LesEB, mai pe scurt. Este o formaţie constituită din cinci elefanţi: Claudiu, Nae, Ştefan, Cătălin şi ultimul, dar nu cel din urmă, Mihai. Da, da, poate aveţi aceaşi întrebare ca şi mine: "Chiar sunt români?". Cu sinceritate nu ştiu să vă spun prima melodie ascultată de ei, dar ştiu că mi-a plăcut, am fost la un concert de-al lor şi la un al doilea, adică lansarea albumului "Hello". Au şi un videoclip lansat în vară: Hello! (says the devil). Însă nu dedic exclusiv lor şi nu o să vorbesc doar despre ei în acest post, ci despre o fată ce a mers la lansare. Aşa că o să încep prin a vă spune că totul îmi plănuisem cu câteva zile înainte să se facă ziua de 15 octombrie. Spre fericirea mea părinţii au fost de acord şi nu au existat probleme din partea lor, dar...
Ziua de vineri a început foarte greu pentru mine, precum toate cele în care trebuie să mă duc la şcoală. Însă nu şcoala contează acum, ci faptul că ultima mea oră s-a împărţit în două: jumătate uitându-mă din cinci în cinci minute ca limba să ajungă în dreptul lui şase, iar jumătatea cealaltă mergând grăbită acasă, mâncând şi făcându-mi micul bagaj. Da, da, exact, am plecat de la jumătatea orei de franceză, deoarece pierdeam trenul. Am ajuns după mulţi nervi în gară. Spre surprinderea mea erau mai multi copii decât îmi imaginam. Era şi normal, era vineri, iar navetiştii mergeau acasă. Mi-am luat bilet Slobozia-Ciulniţa, Ciulniţa-Bucureşti Obor. În scurt timp a venit şi prietena mea de călătorii spre Bucureşti şi în acelaşi timp cea mai bună prietenă şi ne-am urcat fericite în tren. Primul a fost acelaşi personal al CFR-ului, dar de data acesta era plin de copilaşi de aproximativ aceaşi vârstă ca şi mine, ce s-au dovedit a fi nişte manelişti de clasa I. După ce am aşteptat ceva timp în Ciulniţa, trenul nostru ce ne ducea spre capitală a sosit. De data aceasta nu mai eram singure, ci ne-a însoţit o frumoasă fată blondă cu aceaşi destinaţie ca şi a noastră. O cunoşteam din trenul maneliştilor, dar ea era altfel decât ei.
Al doilea tren nu era mai presus decât celălalt, dar cu mai multe neplăceri. Aceleaşi banchete vechi de zeci de ani, uşii care nu se închid şi geamuri jegoase, însă acestea erau doar ceva minor. Aveam un controlor ce mai avea puţin şi o mânca pe prietena noastră cea nouă de vie, o problemă cu supracontrolul şi nişte lacrimi în ochi ca să nu ne primim amendă. Nu ne era de bani, ci de părinţii noştri. Am dovedit că este atât de uşor să fii fată şi să te milogeşti puţin. Însă aceea chiar a fost o sperietură pe cinste. Călătoria noastră nu s-a terminat aici: ci s-a prelungit cu încă o oră, trenul vrând să miroasă aerul proaspăt al pădurii. Nu s-a gândit la noi, ce nu aveam semnal şi ieşeam jumătate pe geam ca să putem anunţa întârzierea, ci stătea nenorocitul acolo. Într-un final s-a săturat şi a plecat, am ajuns. Era întuneric, iar Bucureşti-ul părea atât de interesant. Ne-am luat bilete cât am putut de repede şi ne-am urcat în primul RATB ce ne ducea la destinaţia dorită: TNB.
Am descoperit că suntem bune(Chris şi eu, prietena blondă ne-a părăsit în gară) să facem blinde-dating. Am ajuns într-un final la Angie şi Ale, cele ce au participat la întâlnirea de mai sus, şi le-am luat în braţe fericite că am ajuns. Am rămas surprinse când un neamţ creţ, slab şi neîngrijit vorbea cu ele. L-am salutat şi am plecat de acolo cât am putut de repede. Având acelaşi drum, am putut să îi observ pantalonii ce erau cu talia sub fund. Nu a fost o privire chiar plăcută.
În momentul în care am ajuns în faţa clubului, am uitat de toate acestea. Eram noi, patru fete ce ştergeau o treaptă aşteptând ora zece. Am primit desigur aceleaşi discursuri cu răceala la ovare dacă stai pe jos. M-am ridicat, iar apoi treapta m-a aşteptat din nou.
Zecile de minute au trecut, iar noi am reuşit să intrăm. Era mai frumos decât mă aşteptam. Clubul chiar mi-a făcut o impresie mai mult decât plăcută, cu siguranţă o să mă mai aibă clientă. Totul era aranjat frumos, desenele de pe pereţi te acaparau, iar preţurile erau uimitoare de mici.
Concertul a început, iar în deschidere The Moood. Majoritatea melodiilor le ştiam de la Ciuc, însă coverul nu. A fost minunat. Am dansat, am cântat şi ne-am distrat. Elefănţeii au intrat pe scenă. Şi-au susţinut concertul cum numai ei ştiu. Acelaşi lucru, am dansat, am cântat şi versurile ni le-am repetat pe buze. Melodia mea favorită de la ei? Dancing Shoes(Click)! Cum am auzit melodia aceasta, nu a mai contat nimic. Mi-am închis ochii şi timpul s-a oprit pentru mine, muzica derula totul. Finalul a fost unul clasic, s-a strigat bis, iar ei au reapărut. Le-am mai cântat încă o dată melodiile odată cu ei. After-party-ul a fost genial, deşi oboseala se vedea pe faţa noastră. Am furat autografe cât am putut mai repede, ştiind că nu am fi capabile să stăm până târziu. În autografe s-a urat Trompa Sus, am aflat că detaliile nu contează de la Mihai, iar de la Claudiu că "Trompa Sus" nu necesită un "a", că elefănţelul are şi mustaţă şi că Trompa poate fi oricând Sus de la Ştefan şi că nu există un "al doilea rând" în expresia " în primul rând" de la Cătălin.
Am plecat în jurul orei trei de acolo, abonându-ne la alimentara noastră non-stop din drum şi la discuţile interminabile de la băncuţele din faţa TNB-ului. După ce am ajuns acasă, puţin peste ora zece am descoperit că am răcit şi încă sunt răcită, că gâtul meu a cedat de mult şi că văzutul pozelor în trenul Ciulniţa-Slobozia o să fie mereu haios. Însă totul a meritat şi cu siguranţă o să mai fac o astfel de călătorie.
Trompa Sus!
Aliuna
